Nu am o tinta. Am inceput sa scriu pentru ca textele salvate pe hard nu prindeau cheag. Blog rimeaza cu drog. Si de foarte multe ori mi-e lene sa le despart.
Am damblaua asta, ca nu se poate sa scrii daca nu ai ceva de spus sau un fel interesant de a spune. Si atunci ce ma-sa caut eu pe blog, unde toata lumea pare ca vorbeste ca sa se afle in treaba? Pesemne ca si eu fac acelasi lucru.
Sa nu vi sa imi spui ca asa isi construiesc unii mica lor lume de siliciu, ca-ti fut una in gura si-ti indes si doctoratul tau in sociopsihologie pe gat – poate asa ajungi sa simti si tu gustul de pula adevarata, d-aia de care n-ai mai pupat din anul in care te chinuiai sa iei admiterea.
Pentru ca m-am saturat sa tot reiau povestea de la inceput, de la chestiile elementare. De-aia!
Pentru ca mi-e lene sa ma gandesc tot timpul la nivelul de alfabetizare sociala al oamenilor cu care vorbesc. Daca lor le e lene sa puna mana pe o carte, mie de ce sa nu imi fie tarsa sa le explic de fiecare data axiomele fundamentale ale trigonometriei in care ma vsez eu? Cand o sa-l termin, o sa-l tiparesc pe microfilm si o sa-l fac cadou proaspat-cunscutilor inainte sa-i las sa deschida gura.
Nu am tina. Scriu ca sa fac pauze. Ma intrerup ca sa nu ma ard prea repede. Daca asta se poate constituii in scop, ia-l si fii fericit cu el.
