A fost odata Viking

Nici nu stiu de unde sa incep. La prima vedere era un club care nu parea sa aiba nimic special fata de zecile de cluburi din Bucuresti. Dar pt cei ce au fost acolo a insemnat ceva special un loc pe care sa il porti in suflet cu mandrie. Un loc pe care nu il poti uita nici sa vrei. Pentru mine a fost cel mai frumos si intens an din viata. Nu cred ca voi putea vreodata sa descriu sentimentul ce il aveam cand lucram acolo. Eram o familie. Era o adevarata Utopie. Dar ca orice utopie trebuia sa aiba un sfarsit in deztopie. M-am angajat in Viking de ziua mea pe 21 octombrie 2005. Nu am stiut atunci ce amprenta urma sa puna acest loc pe inima mea. Eram un copil pe atunci. Abia venisem in bucuresti de cateva luni. Inca nu stiam cu ce se mananca viata. Tot ce vroiam era sa ma distrez cat ma tineau balamalele. Si asta de fapt am si facut. Noapte dupa noapte de dans si voie buna. Am cunoscut multa lume acolo. Unii mi-au ramas prieteni altii si-au reluat locul in anonimat. As putea sa scriu o carte despre anul petrecut acolo nici in ziua de azi nu imi vine sa cred cate evenimente marcante pot avea loc intr-un an, cat de mult te poti schimba in acest interval de timp. Am invatat multe in timpul petrecut acolo. De la un copil speriat am devenit un om cu principii si un scop in viata. De multe ori ma uit inapoi si imi e dor de acele vremuri desii adevarul e ca in acel an am avut parte si de multa suferinta dar nu imi pare rau. Nu sunt genul de om care sa aiba regrete. Toate lucrurile bune si toate cele rele m-au format in ceea ce sunt azi. Suferinta exista doar ca sa putem aprecia bucuria cum trebuie. In plus prin suferinta am realizat ca aveam oameni langa mine care sa ma ajute sa ma ridic si care m-au sustinut cand imi era mai greu. Oameni care desii azi ii vad foarte rar pt ca viata a facut sa avem drumuri diferite mi-au ramas in suflet. Tin minte ultimul party din Viking. Nu am vazut pana atunci si nu cred sa mai am ocazia sa vad vreodata atata lume distranduse cu toata fiinta lor. Dar am realizat in timp ce ma uitam peste pozele din acea seara ca toti aveam un gol in suflet. Simteam ca moare o “persoana” draga noua. Da acel club nu era doar o gramada de mese intr-o cladire. Avea o viata proprie. O personalitate care ne-a atins pe toti. Si azi mai trec pe calea Victoriei pe unde era Viking-ul si am flashback-uri din acea vreme. Sper ca intr-o zi sa pot redeschide acel loc asa cum era. Sa pot impartasii generatiilor ce vor urma acea bucurie. Dar pt moment nu pot decat sa visez.

Oare ce am?

Ce stare de rahat! Si nu inteleg de ce. Mai ales ca ma bantuie de cateva zile dar pana acum am tot reusit sa o ignor. Stau si ma uit la monitor de parca ar sti sa imi dea raspunsul. Cred ca de fapt stresul din ultima vreme se aduna incet incet spre punctul de fierbere. Si daca e asa trebuie sa gasesc o metoda de relaxare si rapid. Ma stiu cum fac cand se umple paharul si nu vreau asta. Am o mie si na de ganduri in cap si cateva de rezerva si simt ca parca toate fac pe masinutele busitoare intre urechile mele. Cacat vreau bere. Bere si un club cu muzica buna si clienti pe masura. Sa beau pana rasare soarele si ma hotarasc sa plec cu stangu in dreptul spre casa facand un popas in statia de taxi. Ma uit pe masa si vad un laptop la care butonez de zor dar fara rost, tigari care parca si-au pierdut farmecul, scrumiera mea craniu care imi aduce aminte de ziua cand am implinit 21 de ani(frumoasa seara), o sticla de Prigat de piersici, si alte obiecte fara rost, scop si tel in viata. Ah si sa nu uit o bricheta, caci rahatul fara lingurita nu face scantei. Poate daca stau si analizez mai profund starea asta o sa ii dau de cap. Pei sa vedem: e un fel de cocktail intre un inceput de depreie cu un pic de sictir, putina teama strecurata bine sa dea ca decor si totul asortat cu un sentiment de inutilitate. Pfuaiii asta da cocktail. Poate sa bage in boala si cel mai fidel acoolic. Mi-e dor de mine, de cel din Viking, copilul fara cap (deci fara nici o grija) care nu avea alt scop decat distractia in cea mai pura forma cunoscuta de om. Mi-e dor de oamenii de acolo. De Florin DJ-ul care stia intotdeauna cum sa ne faca sa uitam de ora crunta a diminetii si oboseala ce era gata sa ne strapunga corpurile la cea mai mica urma de liniste in difuzoare, de Dan cu povestile lui pline de haz si lenea inbatabila, de Cosmin cel cu zambetul pe buze fara nici un motiv, de Calu cu tot cu muntele lui, de Iza cu aura ei de sefa intre sefi si de Marius care se uita la noi toti cu acea calmitate a unui bunic care isi priveste nepotii facand toate ispravele din lume. Aia era cu adevarat o viata de invidiat. Cand eram in club parca tot Universul devenea fara rost, pierea in ifinitatea scopului. Aceea era lumea noastra. O lume pe care credeam ca nimeni nu va putea sa ne-o rapeasca. O lume care a disparut din cauza unei chirii marite. Da se pare ca am mai identificat un nou simptom. Melancolia. Bun asa. Sa iti tot bagi stalpu in ea de treaba. Asa ca sa nu zici ca ai stat degeaba.